Drama postbelică „Iona”

Iona

                                                                                                                                                Marin Sorescu

-dramă postbelică-

 

“Iona”, subintitulată de Marin Sorescu (1936-1996) “tragedie în patru tablouri”, a fost publicată în 1968 în revista “Luceafărul” şi face parte, alături de “Paracliserul” şi “Matca”, dintr-o trilogie dramatică, intitulată sugestiv “Setea muntelui de sare”.

  1. Încadrare

                  Drama este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care înfăţişează viaţa reală printr-un conflict complex şi puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu sufletul plin de frământări şi stări contradictorii. Acţiunea este încărcată de tensiune şi scene violente, cu întâmplări şi situaţii tragice, în care eroii au un destin nefericit.

 

                  Geneza. Drama “Iona” are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona, fiul lui Amitai. Iona primeşte în taină misiunea de a propovădui cuvântul Domnului în cetatea Ninive, căci păcatele omenirii ajunseseră până la cer. Iona acceptă misiunea, dar după aceea se răzgândeşte şi se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu îl pedepseşte pentru nesupunere, trimiţând un vânt ceresc care provoacă o furtună pe mare. Corăbierii îşi dau seama că Iona este cel care a atras mânia cerească, aşa că îl aruncă în valuri. Din poruncă divină, Iona este înghiţit de un monstru marin şi, după trei zile şi trei nopţi petrecute în burta chitului în pocăinţă, ”Domnul a poruncit peştelui şi peştele a vărsat pe Iona pe uscat”. Subiectul acestei fabule biblice se întâlneşte în piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext literar, protagonistul deosebindu-se de biblicul Iona prin aceea că acesta din urmă este înghiţit de chit pentru că voia să fugă de o misiune, pe când eroul lui Sorescu nu săvârşise niciun păcat, se află încă de la început “în gura peştelui” şi nici nu are posibilitatea eliberării în fapt. De altfel, drama-parabolă încifrează un sens ascuns, ce conduce spre condiţia tragică a omului modern, marcat de nelinişte, de spaimă, urmărit de o vină pe care nu şi-o cunoaşte şi nu o va afla niciodată.

 

2. Tema ilustrată prin 2 secvențe semnificative

                  Tema ilustrează conflictul interior – strigătul tragic al individului însingurat, care face eforturi disperate de a-şi regăsi identitatea, neputinţa eroului de a înainta pe calea libertăţii şi a asumării propriului destin, raportul dintre individ şi societate.

 

3. Elemente de structură

                  Titlul denumeşte personajul eponim care apare într-o triplă ipostază: pescar, călător şi auditoriu.

                  Structura textului dramatic

Piesa este alcătuită din patru tablouri, într-o alternare de afară (I şi IV) şi de înăuntru (II şi III). În mod cu totul aparte, relaţiile spaţiale se definesc prin imaginar, marea, plaja şi burţile peştilor fiind metafore ale existenţei umane, precum şi prin spaţiul închis, psihologic al protagonistului, care îşi pune întrebări şi îşi răspunde. Relaţiile temporale reliefează, în principal, perspectiva discontinuă a timpului psihologic, cel cronologic fiind numai un procedeu artistic de amplificare a stărilor interioare ale protagonistului.

                  Construcţia şi compoziţia subiectului dramatic

                  Tabloul I. Iona este pescar, omul aflat în faţa întinderii imense de apă, marea, care simbolizează viaţa, libertatea, deschiderea spre un orizont nelimitat. Iona este un pescar ghinionist, care, deşi îşi doreşte să prindă peştele cel mare, prinde numai “fâţe” şi, pentru a rezolva neputinţa impusă de destin atunci când vede “că e lată rău”, îşi ia totdeauna cu el un” acvariu ca să pescuiască peştii care “au mai fost prinşi o dată”, semnificând faptul că omul lipsit de satisfacţii se refugiază în micile bucurii cunoscute, pe care le mai trăise şi alte daţi. Din pricina neputinţei, lona trăieşte drama unui ratat, unui damnat.

Marea plină “de nade {…] frumos colorate” reprezintă capcanele sau tentaţiile vieţii, atrăgătoare, fascinante, pericolele acestora asupra existenţei umane. Finalul tabloului îl prezintă pe Iona înghiţit de un peşte uriaş, cu care încearcă să se lupte şi strigă după ajutor – “Eh, de-ar fi măcar ecoul!”, sugerând pornirea personajului într-o aventură a cunoaşterii.

                  Tabloul al II-lea se petrece în “interiorul Peştelui I”, în întuneric, ceea ce îl determină pe Iona să constate deprimat că “începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei”. Iona vorbeşte mult, logosul fiind soluţia supravieţuirii, “şi-am lăsat vorbă în amintirea mea” ca “universul întreg să fie dat lumii de pomană “, el având aici ipostaza de călător, explorator pe drumul cunoaşterii.

Monologul dialogat continuă cu puternice accente filozofice, exprimând cele mai variate idei existenţiale, taina morţii -“de ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii”-, “de ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte? “.

Iona găseşte un cuţit, semn al libertăţii de acţiune şi comentează lipsa de vigilenţă a chitului, apoi recomandă că “ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet”, simbolizând ideea că este necesară o selecţie raţională a lucrurilor importante în viaţă. În finalul tabloului, Iona devine visător şi se simte ispitit să construiască “o bancă de lemn în mijlocul mării”, pe care să se odihnească “pescăruşii mai laşi” şi vântul. “Construcţia grandioasă”, singurul lucru bun pe care l-ar face în viaţa lui, ar fi “această bancă de lemn” având “de jur împrejur marea”, comparabilă cu “un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”.

                  Tabloul al III-lea se desfăşoară în “interiorul Peştelui II”, care înghiţise, la rândul său, Peştele I şi în care se află o “mică moară de vânt”, care poate să se învârtească sau să nu se învârtească, simbol al zădărniciei, al donquijotismului. Ideile asupra cărora meditează Iona în acest tablou se referă la viaţă, la condiţia omului în lume, la ciclicitatea existenţială a vieţii cu moartea: “dacă într-adevăr sunt mort şi-acum se pune problema să vin iar pe lume?”

Apar doi figuranţi care “nu scot niciun cuvânt”, Pescarul I şi Pescarul II, fiecare cu câte o bârnă în spate, pe care o cară fără oprire, surzi şi muţi (mitul Sisif), simbolizând oamenii ce-şi duc povara dată de destin, dar care nici nu se frământă pentru găsirea unei motivaţii, totul devenind rutină. Iona vorbeşte cu ei, dorind să le înţeleagă această condiţie umilă asumată ca ‘obligaţie, “aţi făcut vreo înţelegere cât trebuie să rămâneţi mâncaţi?”. El devine încrezător, “o scot eu la cap într-un fel şi cu asta, nicio grijă”, apoi scapă cuţitul şi se închipuie o mare şi puternică unghie, “ca de la piciorul lui Dumnezeu”, o armă cu care începe să spintece burţile peştilor, despărţind “interiorul peştelui doi de interiorul peştelui trei”.

Iona adresează o scrisoare mamei sale, pentru că “în viaţa lumii” există “o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii.

Finalul tabloului ilustrează o infinitate de ochi care-1 privesc, simbolizând nenăscuţii pe care chitul îi purta în pântece: “Cei nenăscuţi, pe care-i purta în pântec […] şi acum cresc de spaimă. […] Vin spre mine cu gurile …scoase din teacă. Mă mănâncă!”.

                  Tabloul alV-lea  îl prezintă pe Iona în gura “ultimului peşte spintecat”, respiră acum alt aer, nu mai vede marea, ci nisipul ca pe “nasturii valurilor”. Dornic de comunicare în pustietatea imensă, îşi strigă semenii: “Hei, oameni buni!”. Apar cei doi pescari care au în spinare bârnele, iar Iona se întreabă de ce întâlneşte mereu “aceeaşi oameni”, sugerând limita omenirii captive în lumea îngustată “până într-atâta?”. Orizontul lui Iona se reduce la o burtă de peşte, după care se zăreşte “alt orizont” care este “o burtă de peşte uriaş”, apoi “un şir nesfârşit de burţi. Drama umană este aceea a vieţii apăsătoare, sufocante, din care nimeni nu poate evada în libertate: “Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, o dată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul!”, simbolizând ideea că în viaţă omul are un şir nesfârşit de necazuri, de neplăceri care uneori se ţin lanţ.

 

Soluţia de ieşire pe care o găseşte Iona este aceea a spintecării propriei burţi care ar semnifica evadarea din propria carceră, din propriul destin, din propria captivitate. Drama se termină cu o replică ce sugerează încrederea pe care i-o dă regăsirea sinelui, cunoaşterea propriilor capacităţi de acţiune, concluzionând că “e greu să fii singur” şi simbolizând un nou început; “Răzbim noi cumva la lumină”. Tăierea propriei burţi poate fi un gest reflex sau o sinucidere, o.părăsire voită a lumii înconjurătoare şi o retragere în sine, aceasta fiind unica salvare pe care o găseşte.

                  In concluzie, în parabola “Iona”, Marin Sorescu adânceşte multitudinea simbolurilor prin ambiguitate, ironie şi limbaj aluziv, confirmând afirmaţia lui Eugen Simion: “Când un poet scrie teatru, este aproape sigur că piesele lui sunt nişte metafore dezvoltate. Marin Sorescu face excepţie, piesele lui nu intră în categoria incertă a teatrului poetic, deşi, prin tensiunea ideilor şi traducerea unor atitudini umane în simboluri mari, nu sunt lipsite de lirism şi nici de dramatism. Iona, Paracliserul şi Matca sunt opere dramatice în sensul nou, pe care îl dau termenului scriitorii moderni de genul Beckett sau Ionesco: o căutare spirituală”.