Morometii, M. Preda

Moromeţii

Marin Preda

– roman postbelic, realist-

 

Autor. Operă. Scriitor realist, Preda este un reprezentant important al literaturii postbelice. El consideră că în afara istoriei, adevărului şi realităţii proza n-ar avea nici un înţeles. Astfel cultivă o literatură inspirată din realităţile contemporane, într-un stil epic dens, utilizând observaţia psihologică. Debutează cu nuvele: „Întâlnirea din pământuri” (1948), „Desfăşurarea”, „Îndrăzneala”, „Ferestre întunecate”. Apoi publică romane: „Moromeţii” (1955, 1967), „Marele singuratic”, „Delirul”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Intrusul”, „Risipitorii”.

Geneză. Primul volum al romanului „Moromeţii” apare în 1955 iar cel de-al doilea în 1967. Romanul are la bază firul epic al unor schiţe precedente: „O adunare liniştită”, „Salcâmul”. Modelul de la care a pornit Preda în vederea contituirii eroului central, Ilie Moromete, a fost chiar tatăl său, autorul mărturisind: „eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu.” Cadrul desfăşurării acţiunii este, de asemenea, satul natal al lui Preda, Siliştea- Gumeşti din judeţul Teleorman, o locaţie reală, ridicată la rangul de simbol literar.

Specie. Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu mai multe personaje principale, cu mai multe conflicte şi planuri narative. „Moromeţii” este un roman realist prin prezentarea veridică a vieţii sociale a satului românesc din preajma războiului, prin relatarea obiectivă la persoana a III-a (heterodiegeză), prin perspectiva omniscientă a naratorului heterodiegetic. Totodată prin dezvăluirea gândurilor personajelor cu ajutorul monologurilor sau prin utilizarea stilului direct sau indirect liber, romanul este unul de factură psihologică.

Temă. Romanul se axează pe prezentarea satului românesc din Câmpia Dunării, care trece prin numeroase prefaceri sociale şi destrămarea familiei tradiţionale ţărăneşti.

Titlul redă numele numele familiei prezentate în roman, ai cărei membrii sunt reprezentanţii clasei ţărăneşti, surprinşi de prefacerile sociale din preajma celui de-al Doilea Război Mondial.

Compoziţie. Discursul epic. Incipitul prezintă o continuitate obsedantă: „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari. Era începutul verii.” Timpul prezentat aici era răbdător, bun pentru liniştea vieţii, calm şi latent. Romanul este unul simetric, finalul descriind că „trei ani mai târziu izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.” Astfel calmul şi liniştea se destramă. Timpul este o prezenţă personificată („are răbdare”) şi are două dimensiuni: obiectiv (real, vara lui 1937, istoric, agresiv, imprevizibil) şi subiectiv (cel interior al personajului, al dialogurilor).

Firul epic este constituit pe baza înlănţuirii unor scene (secvenţelor epice). La început ni se prezintă familia Moromete: băieţi capricioşi, delăsători, sătui de monotonia vieţii, făcând doar ce era strictă nevoie, cu o vădită nemulţumire în vorbe; Ilie – gândire complexă, teatral, ironic. Avem de-a face la prima impresie cu nişte indivizi flegmatici şi dezordonaţi. În scena cinei ni se prezintă familia la masa de seară. Mâncau la o masă joasă şi rotundă, pe nişte scăunele cât palma expresie a condiţiei sociale simple. Stăteau la masă într-o rânduială: „după fire şi neam, aşezaţi cu vremea, fără să se ştie când.” Pe partea dinafară a tindei, sugerând o iminentă plecare stăteau cei trei fraţi vitregi: Paraschiv, Achim şi Nilă, copiii din prima căsătorie a lui Ilie. În contrast, indicând stabilitatea, Catrina stătea pe partea cealaltă, lângă vatră şi împreună cu ea Niculaie, Ilinca şi Tita, copii făcuţi cu Moromete. Acesta din urmă stătea parcă deasupra tuturor, pe pragul celei de-a doua odăi, stăpânind cu ochii pe fiecare. Toţi erau înghesuiţi pe când el putea să se mişte în voie. Fire liberă, neconstrânsă, Ilie are o dorinţă de autoritate şi control asupra situaţiei. În poiana lui Iocan, ţăranii, adepţi ai diferitelor mişcări politice ale vremii (liberali, ţărănişti) fac un spectacol de analiză politică. Ilie este autoritatea în discuţii, lider spiritual aşteptat şi respectat pentru consistenţa opiniilor. El lecturează ziarul, trage concluzii, monitorizează discuţiile, se adresează audienţei. Comunicarea este văzută aici ca o nevoie în pragul unei transformări majore. Tăierea salcâmului este o scenă iminentă, inserată încă din primele pagini ale romanului şi se va întâmpla datorită lipsei banilor şi a multor datorii ale familiei. Pe fondul bocetelor din cimitir (ideea morţii), într-o dimineaţă, devreme, Moromete împreună cu Nilă (naiv şi docil) taie copacul. Detaliile semnificative sugerează începutul declinului şi pierderea unităţii familiei. Cei doi care taie neliniştiţi cu un icnet adânc, copacul care refuză a se mişca deşi este jumătate tăiat, urletul, căderea lui, clocotul naturii (văilor), nedumerirea celor din jur (fiii, soţia, vecinii) şi pustietatea rămasă în urmă (totul se făcuse mic, cerul deschis şi câmpia „năpădeau” împrejurimile) arată că se pierde un reper fundamental pentru ei. Ameninţările istoriei sunt evidente în scena foncierii, de la care Ilie încearcă prin disimulare şi printr-un uimitor joc teatral să se sustragă. Chemat fiind de la fierăria lui Iocan, intră în curte evitându-l pe Jupuitu, vrând să-i demonstreze că într-o gospodărie există alte nenumărate treburi ce nu suportă amânare: „Catrino, ia fată secerile astea” sau „Paraschive, nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni?” apoi se întoarce spre el strigându-i: „N-am!” Pentru a aplana conflictul Moromete achită o parte din bani având satisfacţia că nu e nevoit să-i dea pe toţi. Scena secerişului prezintă un întreg ritual: trezirea tatălui, înhămarea cailor, trezirea celorlalţi, zăbovirea, cearta cu femeia, verificarea meticuloasă a lucrurilor, pornirea (femeia fugind cu lucrul uitat în casă iar bărbatul înjurând), cearta pentru seceri la pământ, glumele, zăbovirea şi începutul secerişului. Într-o scenă finală ne este prezentată bătaia fiilor datorită unei opoziţii de concepţii şi viziuni de viaţă între tată şi băieţi. Copiii sunt dornici de a avea bani şi aderă la materialismul acestei lumi pe când Ilie este păstrătorul vechilor tradiţii, păzitor al pământului din care nu vinde nimic considerându-l stabilitate, echilibru peste timp, viitorul familiei. Astfel are loc bătaia copiilor urmată de fuga acestora de acasă cu oile, banii şi zestrea fetelor.

 

Caracterizarea personajelor. Ilie Moromete.

 

Este personajul principal şi eponim (care dă numele romanului), exponent al ţărănimii patriarhale, denumit de N. Manolescu „cel din urmă ţăran”. El întruchipează înfrăţirea omului de la sat cu pământul său care asigură existenţa familiei şi respectul colectivităţii, destinul tragic al ţăranului agresat de istorie. Este totodată un personaj realist întrucât, în modelarea eroului, autorul l-a avut ca exemplu pe tatăl său, Tudor Călăraşu.

Caracterizat direct de către naratorul omniscient, Ilie este „contingent 0911” şi se află între „tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.”

Moromete este o „fire autoritară”, capul familiei, o comunitate greu de ţinut în frâu având în vedere conflictele din sânul ei (Catrina- fiii vitregi, Ilie- Niculaie, băieţii cei mari- fete, Ilie- Catrina, băieţi- tată). Naratorul îl prezintă încă de la început „stând deasupra tuturor” şi stăpânind „cu privirea pe fiecare”.Tatăl îşi doreşte unitatea familiei dar neacceptarea de către fii a condiţiei de ţăran, înstrăinarea şi fuga lor sunt percepute ca o trădare. „Ţăran filosof” dotat cu o inteligenţă ascuţită, Ilie este capabil „să transforme existenţa într-un spectacol” (Eugen Simion). Dincolo de conflictele familiale, superioritatea lui este recunoscută, fiind menţionată de cei din jur şi de narator: „descopereau toţi […] că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.” Are o plăcere a vorbei, pasiune pentru a comunica permanent cu oamenii. Profită de orice întâlnire cu câte cineva pentru a sta la taclale deşi singurul cu care putea vorbi cu adevărat era prietenul său, Cocoşilă. În tovărăşia acestuia petrecea ceasuri întregi, spre supărarea Catrinei: „Eşti mort după şedere şi după tutun […] lovi-o-ar moarte de vorbă de care nu te mai saturi!”. Citirea ziarelor în Poiana lui Iocan este o adevărată hrană sufletească pentru Moromete. Discuţiile de aici clarifică idei, descifrează sensuri ale politicii vremii. Ilie este, categoric o autoritate în viaţa colectivităţii, dominându-i prin replici bine gândite. Are darul vorbirii, spiritul observaţiei, se bucură de o atenţie specială din partea sătenilor chiar şi în gesturile mărunte, generând adesea spectacole comice. Ilie este un spirit contemplativ, îşi dă seama că trebuie să şi gândeşti viaţa, nu numai să o trăieşti activ. Gândurile şi sentimentele lui sunt observate în combinaţie cu gesturile exterioare. El priveşte lumea cu un ochi pătrunzător, în întâmplările cele mai simple descoperă ceva deosebit, o notă înveselitoare, o lumină care pentru ceilalţi nu se aprinde. Treptat însă, prin această interiorizare, Ilie se va înstrăina de familie, va intra în conflict cu ea, cu satul, cu istoria. „Avea uneori obiceiul […] de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur.” Scena plăţii îl prezintă pe actorul Moromete care protestează, printr-o mare capacitate de disimulare, împotriva impozitelor impuse de stat. Întrând în curte el îl ignoră pe Jupuitu, discută cu nişte interlocutori inexistenţi, îşi strigă fiii, pe Catrina despre care ştia că este la biserică, apoi se întoarce brusc şi strigă: “N-am!”. Din cei 1200 de lei luaţi pe salcâm, Moromete îi dă lui Jupuitu 1000 şi se bucură că l-a păcălit pe agent cu 200. Ilie dă dovadă şi de umor şi de o ascuţită ironie îndreptată către cei din familie. Lui Niculaie îi reproşează: “Te duseşi în grădină să te odihneşti, că până acum stătuşi!”. Fetelor le spune: “Dacă vă iau de păr şi mătur bătătura cu voi, vă scutesc de-o treabă mâine dimineaţă.” Aducând caii să tragă salcâmul tăiat pe trei sferturi, Nilă îi poziţionează greşit şi îi dă prilejul lui Moromete să fie sarcastic: “Adică da! … Treci cu ei încoa să cadă salcâmul pe ei.” În volumul doi el se retrage însă din prim-planul vieţii sociale, afectat de schimbările vremii, subliniind: “Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă!”.

Moromete este un personaj static, rotund (care poate fi caracterizat succint şi exact), un personaj exponenţial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi.

Stil Avem un stil narativ, lent, cu accente pe amănunte descriptive, pe detalii despre gesturi sau mimica personajelor. Autorul utilizează multe procedee narative: oralitate, dialog, monolog interior, monolog adresat, introspecţia într-un stil anticalofil, precis, concis, clar.