Poezia „Riga Crypto și lapona Enigel”

Riga Crypto și lapona Enigel

Ion Barbu

Scrisă şi publicată în 1924 în “Revista Română”, poezia este o baladă cultă*, un cântec bătrânesc având ca temă* dragostea dintre două fiinţe care aparţin unor lumi antagonice: omenescul şi vegetalul. În poezie predomină epicul.*

Titlul* baladei trimite cu gândul la marile poveşti de dragoste din literatura universală, Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda însă la Ion Barbu, membrii cuplului, personaje romantice, fac parte din regnuri diferite: Crypto – raţiunea, stadiul de increat, Enigel – aspiraţia spre soare, ideal, absolut.

Compoziţia*. Construcţia baladei e una clasică şi se bazează pe tehnica povestirii în ramă.

La nivel formal, poezia este alcătuită din două părţi (prolog, nunta povestită), fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: una reală, împlinită, care devine cadru al celeilalte nunţi, povestită, iniţiatică. Formula compoziţională este aceea a povestirii în ramă, a poveştii în poveste (nuntă în nuntă).

Prologul conturează în puţine imagini cadrul* – „spartul nunţii trăite. Primele patru strofe constituie rama viitoarei poveşti şi reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntaşul fruntaş”.

Menestrelul (un trubadur medieval) e îmbiat să cânte despre nunta ratată dintre doi parteneri inegali, reprezentanţi a două regnuri distincte, „Enigel şi riga Crypto”.

În debutul părţii a doua (expoziţiunea), sunt realizate prin antiteză portretele* membrilor cuplului, deosebirea dintre ei fiind elementul care va genera intriga. Numele Crypto, cel tăinuit, „inimă ascunsă”, sugerează apartenenţa la familia ciupercilor şi postura de rege al făpturilor inferioare. Numele Enigel trimite probabil la semnificaţia din limba suedeză „înger”; lapona îşi conduce turmele de reni spre sud şi reprezintă ipostaza umană cea mai evoluată a regnului (omul –„fiară bătrână”). Riga Crypto, „inimă ascunsă”, este craiul bureţilor, căruia dragostea pentru Enigel, „laponă mică, liniştită”, îi este fatală.

Comunicarea se realizează în plan oniric* (al visului).

Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeaţă:

Riga este cel care rosteşte descântecul de trei ori. Povestea propriu-zisă se dovedeşte a fi fantastică, ea desfăşurându-se în visul fetei, ca în Luceafărul, dar „rolurile sunt inversate” (Nicolae Manolescu), aici fata fiind fiinţa superioară.

În prima chemare*-descântec, cu rezonanţe de incantaţie magică, Crypto îşi îmbie aleasa cu „dulceaţă” şi cu „fragi”, elemente ale existenţei sale vegetative dar care aici capătă conotaţii erotice. Acest gest poate simboliza împărăţia sa pe care Crypto vrea să i-o ofere,. Darul lui este refuzat categoric de Enigel: „Eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale”. Refuzul laponei îl pune într-o situaţie dilematică, dar opţiunea lui e fermă şi merge până la sacrificiul de sine, sacrificiul suprem pentru iubire în a doua chemare:

-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.

A
ntiteza soare-umbră, pune în evidenţă relaţia individuală a fiecăruia cu universul, incompatibilitatea peste care nici unul dintre ei nu poate trece fără să se piardă pe sine. Ultima chemare îi cere fetei renunţare la ideal- drumul spre soare. Enigel îl refuză cu toate că tentaţia iubirii este copleşitoare:

– Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,

Pentru a-şi continua drumul către soare şi cunoaştere, lapona refuză descântecul rigăi, care se în­toarce în mod brutal asupra celui care l-a rostit şi-l distruge. Aspiratia personajului echivalează cu un hybris (vina) din tragedia greacă, odată depăşind limita impusă intervenind pedeapsa. Atributele luminii despre care vorbeşte Enigel au efect distrugător asupra lui Crypto:

Dar soarele, aprins inel,
Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.

Şi sucul dulce înăcreşte!
Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;

Finalul este trist. Riga Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, obligat să se căsătorească cu ipostaze degradate ale propriei lumi: Cu Laurul-Balaurul/ Să toame-n lume aurul,/ Să-l toace, gol la drum să iasă,/ Cu măsălariţa mireasă”. Astfel blestemul* se împlinește.

Limbajul artistic.* Poezia abundă de elemente de oralitate, cuvinte, exprimări de factură populară sau arhaică. ( “a împărăţi”, “a îmbia”, “puiacă”, “lumine”, “a adasta”, “a înăcri”). În chemarea menestrelului există o serie de exclamaţii retorice, un alt semn al oralităţii ( “- Nuntaş, fruntaş!, Zi-l menestrel!” ). Expresivitatea se realizează cu ajutorul metaforelor (“pat de râu”), epitetelor (“trist”, “aburit”, “îndărătnic”, “mică”, “liniştită”), inversiunilor (“zice-l-aş”), repetiţiilor ( “Enigel, Enigel…”).